Cartea de faţă, cu cele trei volume ale ei, nu ar fi văzut lumina zilei dacă autorul, părintele Petru-Ioan Ilea, nu ar fi fost pentru o vreme redactor la Radio Renaşterea. Acolo, începând din decembrie 2003, a primit însărcinarea de a alcătui în fiecare zi o scurtă meditaţie la Evanghelia zilei.
Meditaţia este o specie literară nu foarte răspândită şi în mod tradiţional nu foarte cultivată în istoria Ortodoxiei. Capadocienii şi mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur impun gustul pentru predicile ample, pentru dezvoltările omiletice exhaustive, care, chiar scrise, păstrează ceva din aroma şi din fastul oralităţii bizantine. Trebuie să aşteptăm timpurile moderne pentru a se redescoperi plăcerea comentariului scurt şi punctual, a cărui artă constă nu în a cuprinde, ci, dimpotrivă, în a omite. Şi care totodată, uşurat în parte de sarcina omiletică, să lase mai mult loc subiectivismului comentatorului. Tocmai de aceea am spus că este vorba de o redescoperire, pentru că această manieră de a aborda Scriptura o întâlnim şi în primele secole creştine, cel mai bine în comentariile magnificului şi încă nedreptăţitului Origen.
Părintele Ilea meditează deci în aceste trei volume la toate pericopele evanghelice din cuprinsul unui an. Desigur, cum se spune şi în titlu, doar la cele de peste săptămână, adică nu şi la cele duminicale. Puse cap la cap, aceste pericope aproape că recompun cele patru Evanghelii, astfel încât puţine fragmente din ele rămân în afara acestui veritabil maraton exegetic.
Stilul Părintelui se lasă greu catalogat: accesibil şi totuşi nu banal, îngrijit şi totuşi nu pretenţios, concis dar sensibil uneori la ispitele divagaţiei. O privire fugace asupra notelor de subsol ne arată cine sunt autorii pe care îi preţuieşte comentatorul-scoliast. Ei sunt, între mulţi alţii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Pr. Dumitru Stăniloae, Arhim. Teofil Părăian, Tomas Spidlik, dar şi Antoine de Saint-Exupéry sau... Emil Cioran, a cărui carte Lacrimi şi sfinţi este desigur o apariţie neaşteptată într-un comentariu evanghelic.
Şi pentru că trebuie să ofer şi câteva mostre, aş începe cu o tâlcuire originală a unui cunoscut şi temut pasaj de la Matei: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui" (Mt 24, 29). Este strecurată în sufletul omului teama. Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai răspândi lumina, stelele vor cădea... e sfârşitul lumii... Dar astrele în Biblie nu indică lumea, cosmosul, ci divinităţile păgâne. La popoarele care-l înconjurau pe Israel, soarele nu era un astru, ci o divinitate, fiind adorat ca atare. Aşadar stelele în Biblie reprezintă puternicii pământului. În acea epocă Faraonul sau împăratul Romei aveau condiţie divină, nu erau simpli muritori, iar Biblia îi numeşte stele. Aşadar, în capitolul XXIV de la Matei, Iisus nu prevesteşte o catastrofă. Iisus spune altceva: mesajul Său e adevărata lumină, care risipeşte întunericul. Când mesajul Evangheliei se va propovădui, divinităţile false vor fi demascate, pierzându-şi strălucirea" (vol. II, p. 272).
Am remarcat că nu-i lipseşte Părintelui Ilea acel amestec de amărăciune şi afecţiune cu care adesea un autor îşi „mustră" propriul popor: „Unii teologi numesc România Grădina Maicii Domnului. Dar este ţara noastră asemenea Sfântului Munte Athos? Poate fi comparată ţara noastră cu Sfântul Munte Athos unde rugăciunea călugărilor se înalţă către Dumnezeu ziua şi noaptea? Eu cred că nu! Atâta timp cât românii Îl înjură la tot pasul pe Dumnezeu, atâta timp cât suntem o ţară unde femeile îşi avortează copiii, nu ne putem aştepta la belşug şi prosperitate, pentru că Dumnezeu nu este cu noi" (vol. II, p. 54). Şi remarc, de asemenea, pentru completarea acestui scurt catalog al „umorilor" autorului, şi o fină şi transparentă ironie ca aceasta: „Matei a lăsat toate şi L-a urmat pe Hristos, şi credem că avea ce să lase, pentru că nu era cu putinţă să-ţi imaginezi un vameş sărac, cum nu este cu putinţă nici astăzi" (vol. I, p. 59).
Recomand deci cele trei volume ale Părintelui Petru-Ioan Ilea şi ca pe un îndreptar pentru o orto-lectură a Evangheliilor, dar şi ca pe un îndemn de a merge mai departe şi de a ne forma un fel de cultură a meditaţiei. O plăcere de a reflecta asupra a ceea ce citim, de a ne pune întrebări, de a căuta răspunsuri. De la care pornind (asta ar însemna cultură a meditaţiei...), să ne punem apoi alte şi alte întrebări.

CIPRIAN VIDICAN